Cetatea medievala

Cetatea medievala, Alba Iulia

Numele de Balgrad vine pe filiera bulgara cand in jurul anului 830 taratul bulgar s-a extins pana pe Muresul Mijlociu pentru controlul sarii si a circulatiei acestui mineral si deriva probabil de la aspectul zidurilor albe de piatra ale castrului roman.

Numele de Alba vine pe filiera maghiara din perspectiva noului stapan, care avea deja o "Alba" in Ungaria Szekesfehervar (Alba Regia) - Alba Scaunului, iar Balgrad devine Alba lui Gyla (Gyulafehervar). "Iulia" este un termen mai tarziu de la sf. Evului mediu.
Consolidat si adaptat la noile cerinte defensive, vechiul castru roman a fost transformat in timpul dinastiei arpadiene in cetate regala, pastrandu-si in prima etapa terminologia antica a fortificatiei, la care s-a asociat denumirea medievala a localitatii (castrum Albense).
Pana in secolul al XIV-lea nici o structura administrativa nu a reusit sa ocupe intreg arealul fostului castru roman si sa-l apere.
Daca regele Carol Robert de Anjóu a vizitat nestingherit la 1310 orasul, regelui Ludovic I i se refuza la 1349 intrarea pe portile cetatii.

Iancu de Hunedoara isi gaseste refugiul, dupa pierderea bataliei cu turcii de la Santimbru (1442), intre zidurile cetatii, pe care apoi o intareste, contribuind deopotriva la refacerea catedralei catolice, locas ales sa devina, dupa moartea sa, necropola a familiei.
La 1516, regele Vlasislav al II-lea raspunde favorabil inaltilor prelati de la Alba Iulia, care s-au implicat personal in reconstructia cetatii, trimitand in acest scop suma de 2000 florini aur.

In anul 1525, regele Ludovic al II-lea, face la randul sau o donatie de sare, in valoare de 2000 florini aur pentru consolidarea zidurilor cetatii. Dupa batalia de la Móhacs (1526) urmata de ocuparea orasului Buda (1540) de catre turci, Transilvania devine principat autonom sub suzeranitatea otomana, iar orasul Alba Iulia capitala a provinciei si sediu al principilor. Alegerea cetatii Alba Iulia si implicit a celei mai importante cladiri din incinta - palatul episcopal - ca resedinta a principilor Transilvaniei, incepand cu Ioan Sigismund Zapólya, se va lovi la scurt timp (1550) de interesul unei puternice grupari filohabsburgiene, care urmarea sa cedeze Transilvania imparatului Austriei, Ferdinand I.

In acest context, insusi cardinalul Gheorghe Martinuzzi, tutorele desemnat al principelui minor Ioan Sigismund, ataca cetatea cu ajutorul trupelor austriece, ii alunga pe principe si pe mama sa regina Isabella si preda orasul generalului Giovanni Castaldó, guvernatorul Transilvaniei (1551-1556). Pentru a consolida cetatea gasita intr-o stare necorespunzatoare Castalodó apeleaza la noi mijloace de aparare, utilizand pentru prima oara, in locul turnurilor rotunde sau patrate goale la interior, bastioane cu forme poligonale, umplute cu pamant.
Dupa scurta dar insemnata stapanire a Transilvaniei si a orasului Alba Iulia de catre voievodul romanilor Mihai Viteazul, cetatea este distrusa si incendiata de trupele mercenarilor condusi de generalii Gheorghe Basta si Moise Secuiul (1602-1603).

Epoca principatului (1541-1699) s-a caracterizat, intre altele, prin ample progrese constructive, cetatea beneficiind de reglementari speciale care au permis asigurarea fondurilor si a fortei de munca in vederea efectuarii lucrarilor de aparare, dupa cele mai moderne mijloace defensive utilizate in epoca: sistemul bastionar italian de "tip nou" .
La sfarsitul secolului al XVII-lea, in contextul ofensivei victorioase asupra turcilor si a actiunilor de preluare sub administratia Imperiului Habsburgic a noilor teritorii cucerite, cetatea Alba Iulia este predata armatei austriece, care isi instaleaza trupele in cetate (1687).

Colaborarea autoritatilor locale cu miscarea "curutilor", ale caror detasamente ocupa cetatea in anul 1703, atrage nemultumirea generalului Antonio Craffa, din ordinul caruia, in semn de represalii, o parte a zidurilor cetatii sunt daramate (27 octombrie - 31 noiembrie 1704).
incorporarea definitiva a Transilvaniei in Imperiul Habsburgic ca principat autonom, dupa pacea de la Satu Mare (1711), este insotita de hotararea Curtii de la Viena de a organiza un amplu program de constructii militare pentru consolidarea stapanirii si prevenirea pericolului otoman. Asa se face ca, dupa o existenta indelungata in care doua fortificatii din epoci diferite (antica si medievala) au rezistat intr-o simbioza rar intalnita in care particularitatile sunt greu de reconstituit, aproape totul a fost distrus si terenul eliberat pentru a face loc celei mai puternice, complexe si grandioase fortificatii bastionare in sistem Vauban din Transilvania secolului al XVIII-lea, cetatea Alba Carolina.

Caracteristici evolutive - componente - infatisare

Zidurile
Adoptand forma si dimensiunile castrului roman, fortificatia medievala isi va contura noua incinta in prima etapa doar, prin consolidarea si suprainaltarea zidurilor de piatra (5 m-6 m inaltime, 2,50 m grosime), cu un parapet de caramida (1,50 m inaltime, 0,50 m grosime), prevazut cu creneluri si drum de straja sau prin reamenajarea santurilor perimetrale (aproximativ 5m adancime ; 16m latime), urmarindu-se cu exactitate traseul vechilor structuri romane.
Interesanta se dovedeste a fi suprapunerea unor cladiri reprezentative medievale pe fundatiile sau zidurile de suprafata ale castrului roman, in special cele situate pe laturile de sud (palatul episcopal monetaria, manutanta) si de nord (locuintele civile), ale cetatii, toate aceste cladiri devenind, la randul lor, parte integranta a curtinei si, in acest mod, elemente de fortificare.

Portile
Cu certitudine se poate dovedi, in afara de portiunile de ziduri aflate in ruina ori spoliate pana la nivelul fundatiilor, existenta si refolosirea portilor de est (porta praetoria) si de vest (porta decumana) ale castrului roman, transformate si redenumite ca poarta Sf. Gheorghe, respectiv poarta Sf. Mihail.
infatisarea reala a celor doua porti cu nume de sfinti militari este greu de reconstituit, descrierile fiind sumare, iar existenta unor posibile reprezentari iconografice necunoscuta.
Despre poarta de est (Sf. Gheorghe) se stie ca, in jurul anului 1500, era in administrarea capitlului episcopal, fiind cunoscuta sub denumirea de porta capituli.

incepand cu a doua jumatate a secolului al XVI-lea, poarta adopta numele patronului Sf. Gheorghe si este frecvent amintita in relatarile calatorilor straini impresionati de existenta pe fatada sa a unui relief care ii infatisa pe intemeietorii legendari ai Romei, Romulus si Remus alaptati de lupoaica. Pe aceeasi poarta, la 1 noiembrie 1599, isi face intrarea triumfala in cetatea Ardealului, voievodul romanilor Mihai Viteazul. Adoptarea patronului Sf. Mihail de poarta de vest a cetatii se explica prin situarea acesteia in apropierea catedralei romano - catolice, detinatoare a aceluiasi hram si a faptului (propun prin faptul pentru ca merge dupa se explica…) ca era in responsabilitatea episcopiei. Prin aceasta poarta de vest a iesit, in anul 1701, alaiul care l-a insotit pe Athanasie Anghel la ceremonia de instalare a sa in functia de prim episcop al romanilor trecuti la greco-catolicism. Pastrate in faza initiala de edificare a cetatii bastionare, portile Sf. Gheorghe si Sf. Mihail ale vechii cetati au disparut odata cu inaltarea zidurilor noii curtine de aparare (1736).
In plus, fata de cele doua porti principale ale castrului pastrate si adaptate la cerintele de aparare ale cetatii medievale, au fost utilizate si intrari secundare, cu accesul limitat la anumite categorii de personal.

O poarta secundara precedata de un pod peste sant, a fost amenajata in partea de sud - vest a cetatii, pentru a inlesni comunicarea intre palatul episcopal, gradinile externe si drumurile intre Sebes si Vintul de jos. Initial cu deschiderea mai mare (2,40 x 3m) poarta este redusa la accesul pietonal, la o data ulterioara care poate fi asociata cu pericolul invaziei turco tatare din anii 1658, 1661-1662. Cronicarul I. Szalardi, facand referire la activitatea constructiva din timpul principelui G.Bethlen, aminteste si poarta princiara carosabila care se deschidea spre Maieristea Hostatului (I. serban 1981, pag.192).

O deschidere mai ampla (4 x 5m), dar cu acelasi rol secundar, apare marcata printr-un ancadrament gotic, pe latura opusa a zidului de incinta, integrat in structura palatului Apor. Amplasarea acestei parti in partea medievala a zidului de nord si la capatul unei artere care facea legatura cu zona centrala o poate desemna, cel putin in prima faza, ca poarta de cetate, devenita ulterior cale de acces pentru curtea unei resedinte nobiliare.

Turnurile
Din aceeasi prima faza de folosire de catre autoritatile religioase a castrului roman ca fortificatie medievala, se mai poate presupune existenta turnurilor ca elemente de flancare a portilor sau de aparare a curtinei, prin amplasarea lor pe traseul zidurilor sau in cele patru colturi ale careului.
Indiferent insa de situarea lor, turnurile vechii cetati medievale isi pot avea originile prin locul de situare sau chiar fundatii in turnurile de paza romane, partile superioare ale etajelor, fiind construite odata cu declansarea pericolului otoman, dupa modelul fortificatiilor europene timpurii (sec XII-XIII).

In afara de turnurile pereche cu amplasament interior care incadrau simetric deschiderile portilor principale, pe traseul curtinei se poate documenta cu ajutorul reprezentarilor cartografice (planul din 1687), existenta a trei turnuri de aparare, toate amplasate la exteriorul curtinei.
Unul dintre acestea a fost construit la mijlocul zidului de nord, motiv pentru care a fost asociat cu un turn de poarta; al doilea era dispus oblic in coltul de nord - vest, in stanga portii. Cu exceptia turnului (sau bastionului) semirotund amplasat la sud de poarta Sf. Mihail, celelalte aveau forme rectangulare, dar marimi diferite, o curiozitate prezentand prin dimensiunile reduse, turnurile de flancare a portilor.

Barbacanele
Destinate sa apere deschiderile vulnerabile ale portilor de forta loviturilor directe ale artileriei, barbacanele au fost construite la date si imprejurari diferite, amenajarea in plan circular din fata portii Sf. Gheorghe fiind datorata capitlului (aprox 1504) care avea in responsabilitate apararea intrarii respective (porta capituli), in timp ce barbacana din fata portii Sf. Mihail, cu planul in forma literei M, a fost ridicata ulterior, posibil la mijlocul secolului al XVII- lea, data la care cetatea se afla in stapanirea principilor Transilvaniei. Cu aceste reprezentari, barbacana din fata portii de est apare in planul din 1687, barbacana de vest la Visconti in 1711, cu mentiunea ca in ultimul plan, barbacanele si portile se identifica sub aceleasi forme grafice ale literei U, respectiv litera M .

Bastioanele
incepand cu a doua jumatate a secolului al XVI-lea, si pana la inceputul secolului al XVIII-lea, cetatea Alba (poate Iulia?) ajunge sub autoritatea principilor Transilvaniei, Episcopia romano - catolica fiind desfiintata iar demnitarii catolici alungati. in acest interval se experimenteaza noi si eficiente metode de aparare, prin adoptarea sistemului bastionar italian.
intr-o prima etapa (1551-1556), sub ocupatia temporara a trupelor austriece conduse de generalul Giovanni Castaldo, cetatea Alba Iulia a fost prevazuta cu patru mici bastioane de tip vechi italian, construite din trunchi de copaci si umplatura de pamant, amplasate in cele patru colturi ale fortificatiei. in lipsa cazematelor interioare, armele grele de foc erau amplasate pe platformele amenajate deasupra.

Lucrarile de inzestrare a cetatii cu noile elemente de aparare au fost executate sub comanda unor arhitecti adusi din Italia, locul de origine al sistemului bastionar. Antonio da Bufallo, Andreea de Traviso, Francesco del Pazzo, Sforzza Palavicini, sunt numai cateva nume de constructori care au activat in acea perioada la Alba Iulia, devenind astfel cunoscute.
A doua etapa de asimilare a sistemului italian de "tip nou" corespunde domniei principelui Gabriel Bethlen (1613 - 1629). Programul de fortificare a cetatii initiat de principe s-a dovedit a fi partial realizabil, din cele patru bastioane planificate fiind terminate, pana la sfarsitul domiei sale, numai doua.

Construit pe cheltuiala principelui, bastionul din coltul de sud - vest al cetatii este cel mai mare, in structura sa de pamant consolidat cu ziduri de caramida aflindu-se amenajate mari spatii interioare, destinate cazematelor. Dispuse in unghi ascutit, fetele bastionului (119 m lungime) au spre curtina extremitatile rotunjite (urechi), iar flancurile drepte (gat), permitand artileriei sa efecueze trageri de-a lungul santului.

In coltul de sud-est, bastionul organizatiilor scaunale sasesti este mai mic (85 m lungimea fetelor ), urechile adoptand forme semiovale si retrageri evidente ale zidului de la baza spre varf. La exterior, in fata zidurilor si a bastioanelor, vechiul sant de aparare, si-a pastrat partea de sud cel mai bine conturata. Explicatia se regaseste in folosirea mai intensa a zonei de sud-vest a cetatii ca loc de amplasare a magaziilor si atelierelor princiare, santul uscat si adanc oferind la nevoie spatiul si protectia necesare desfasurarii activitatilor.
La inceputul secolului al XVIII-lea, autoritatile militare austriece acorda o atentie deosebita bastioanelor vechi, a caror existenta si utilitate a fost invocata de maresalul Eugeniu de Savoia in alegerea locului potrivit pentru amplasarea cetatii bastionare. Mai mult, bastioanele construite in timpul lui Bethlen, au fost pastrate si integrate de arhitectii militari austrieci (I. K. Weiss) ca lucrari suplimentare in noua fortificatie de tip Vauban.