Casa memoriala Mihail Sadoveanu

Cladirea din dealul Copoului a apartinut, in veacul trecut, istoricului M. Kogalniceanu. intamplarea a voit ca Mihail Sadoveanu sa paseasca in noua sa casa de la Copou, in 1919, intr-un moment in care George Enescu era pe punctul de a se deslipi de o resedinta care ii devenise draga si in care compusese si cantase timp de trei ani, cand se stabilise momentan in Iasi de pe urma celui dintai razboi mondial. Vreme de mai multe luni de zile, Euterpe si Erato au prezidat deci amandoua intr-o aceeasi casa. in cele din urma insa, muza lui Mihail Sadoveanu a ramas sa stapaneasca singura si timp de doua decenii a vietuit nestingherita in acest cadru, inspirandu-l pe cel mai mare prozator al poporului nostru. in 1947, Mihail Sadoveanu a donat domeniul Institutului de Agronomie din Iasi. Castelul cu turn cunoaste acum o noua etapa a istoriei sale. In prima duminica a lunii mai in care arborii din curte infloresc, aici se organizeaza traditionala, de acum, "Sarbatoare a liliacului".
La 6 noiembrie 1980, casa de la Copou cunoaste momentul sarbatoresc al inaugurarii sale ca Muzeu Memorial "Mihail Sadoveanu". Sunt prezenti la festivitate: fiica scriitorului, Profira Sadoveanu, sotia sa, Valeria Sadoveanu, I.P.S. Teoctist, Mitropolitul Moldovei si Sucevei scriitori si oameni de cultura, oficialitati din Iasi, un numeros public. Gazde sunt muzeografii Muzeului Literaturii Romane din Iasi, cei care, cu efort si staruinta, au dat cladirii destinatia si infatisarea de astazi. Ansamblul sculptural (autor Dan Covataru) din gradina muzeului pastreaza cu piosenie urna funerara cu ramasitele pamantesti ale Valeriei Sadoveanu. Dorinta scriitorului de a-si afla odihna vesnica in acest loc nu s-a infaptuit inca. Reamintim cuvintele sale, rostite la 6 februarie 1938, cu prilejul conferirii de catre Universitatea ieseana a titlului de doctor "honoris causa": "Oriunde m-ar purta valurile vietii, dumneavoastra stiti ca ma intorc aici asa cum albina, dupa ce exploreaza campia si cerul, se intoarce la roiul sau, fara de care nu poate trai. Nadajduiesc ca si popasul meu din urma, cel definitiv, tot aici va fi. Doresc ca acest popas sa fie cat mai intarziat, surprizele existentei si fragilitatea fiintei noastre l-ar putea face, insa, si foarte apropiat."